Daca tot am intrat pe blog, lucru pe care il fac tot mai rar in ultima vreme, sa povestesc o intamplare de care mi-am amintit de curand, dar care s-a petrecut in urma cu mai bine de 20 de ani.
Se facea ca eram cu parintii intr-un alt oras, pentru un tratament care nu se putea face decat acolo. Dupa ce ne-am cazat – cu pile, de fapt cu ceva mita constand in obiecte greu de gasit in vremea aceea, plasata cui trebuia, adica directorului celui mai mare hotel din oras, tatal meu m-a lasat doar cu mama, pentru ca el trebuia sa se intoarca la lucru. Fiindca “actiunea” se petrecea inainte de marea eliberare de sub jugul comunist 
, in hotel erau cazate destul de putine persoane, majoritatea aflate in oras cu treburi importante, care nu le mai dadeau ragaz sa-si traga sufletul la sfarsitul zilei. Asta inseamna ca eu si mama eram cam singurele persoane cu destul de mult timp liber, daca nu prea mult, intrucat tratamentul meu nu dura mai mult de doua – trei ore.
Ce era de facut? Jucam carti, ne plimbam si ne cam plictiseam. Chiar daca am fi avut televizor in camera de hotel, ne-ar fi fost inutil, pentru ca programul era “subtire”. Dupa cateva zile, tot vazandu-ne cum intram si ieseam din hotel, directorasul cel viteaz a indraznit sa intre in vorba cu mama. Am concluzionat ca omul e “valabil”, pentru ca stia multe povesti si in sfarsit ne scapase de plictiseala cotidiana, prin urmare, ne intalneam zilnic, luam masa impreuna, povesteam toti trei. Sa nu-si imagineze cineva ca s-ar fi indragostit de mama ori mama de el, nici vorba, mama si tata s-au inteles si se inteleg in continuare foarte bine. Doar ca directorasul se plictisea, noi ne plictiseam, prin urmare, am decis sa ne plictisim impreuna. La sfarsit de saptamana, tata a venit si el in orasul cel mare si am iesit cu totii in oras, deci treaba era buna.
Dupa episodul asta, am revenit in orasul cel mare, la hotelul cel mare, tot impreuna cu mama, iar directorasul ne-a primit cu bratele deschise. Am fost impreuna la pescuit, am vizitat o pestera din apropiere, iar la despartire, am facut schimb de adrese si numere de telefon.
Fast-forward vreo 10 ani, cand am regasit adresa omului. A fost ultimul an in care am trimis felicitari de sarbatori tuturor rudelor si cunoscutilor. Pacat, mare pacat ca am pierdut obiceiul asta, pentru ca era unul frumos. Printre destinatarii felicitarilor se numara, cum v-ati fi asteptat, si directorasul cel viteaz. Cum eu si mama eram cele cu care a petrecut mai mult timp, nu am gasit de cuviinta sa semnez si cu numele tatalui meu felicitarea, asa ca urarile erau semnate Gabriela si Doamna-mama-lu’-Gabriela.
La cateva saptamani dupa asta, mama primeste o scrisoare. O coala A4 impaturita in doua. Pe prima pagina era mesajul directorasului:
“Nu stiu cine esti si ce scopuri urmaresti. Sunt insurat acum si nu stiu ce vrei de la mine. Nu ma mai deranja sau o sa-ti para rau”. Ma rog, mesajul era mai lung, dar in esenta, asta continea.
Pe cealalta pagina, cu un alt scris (hehehe, era sa scriu “font”):
“Eu sint nevasta-sa. Fa, curvo, ce vrei tu de la barbatu-mio? Sa ne lasi in pace ca ti-oi face si ti-oi drege etc”.
Nevasta-sa asta nu prea era dusa pe la biserica si nici foarte scolita, am dedus eu din stilul de mahala cu care a gasit de cuviinta sa-si redacteze scrisorica. Ce n-am inteles eu este de ce omul nu a avut coaie sa ii spuna neveste-si ca ne-a cunoscut, dar ca intre el si mama nu s-a intamplat nimic. Oricum, in vremea aia nu era insurat, era singur-singurel si nu vad cu ce ar fi deranjat-o pe “doamna” o poveste de iubire platonica, prietenie sau ce pisici o fi fost, poveste care avusese loc in urma cu un deceniu. In schimb, omul a ales sa faca pe niznaiu’ si sa strice, cu o simpla scrisoare, amintirea unei copile despre o intamplare destul de frumoasa din viata ei.
Ma gandesc ca vitei de “nevasta-sa” i-ar fi fost mult mai usor acum sa ii “taie” omului accesul la lumea reala, eventual hackuindu-i contul de Facebook si facandu-l de rusine.
