Inca un banc

- tot de pe email.

Dimineata, in drum spre serviciu, un evreu vede in statia de tramvai un domn bine facut si foarte bine imbracat. Prezenta lui il intriga. Un domn astfel imbracat nu se duce la serviciu la aceasta ora din dimineata; daca nu se duce, inseamna ca vine; de unde poate veni in zori de zi un domn astfel imbracat decat de la o dama; un domn bine vine de la o dama bine; la noi in cartier sunt trei dame bine: Natasa, care-i insa plecata la Leningrad , Rashela, dar de la ea vin chiar eu, si sotia mea, Sofia, care are trei amanti: directorul ei (firesc), directorul meu (normal), si pe un oarecare domn Abramovici.

- Buna dimineata, domnule Abramovici!

- Buna dimineata. Dar de unde ma cunoasteti?

- Am facut o deductie logica, domnul meu…

Fara titlu

Azi mi-a fost dat sa aud o poveste ce poate parea incredibila. Mi-a spus-o un copilut care, incepand de azi, are statutul de prieten al meu – asa sunt eu, acord foarte usor acest “titlu”.

Ei bine, copilul avea 17 ani cand s-a intamplat ceea ce voi povesti mai jos. Isi dorea foarte mult sa reuseasca intr-un domeniu (care nu are importanta pentru aceasta poveste, drept urmare, nu-l voi mentiona), asa ca mergea in fiecare weekend intr-un oras mare din apropiere, unde isi facea “ucenicia” in meseria la care visase de mic. S-a descurcat exceptional, ba mai primea si ceva bani pentru ceea ce facea, asa ca la un moment dat, i s-a propus sa lucreze full-time la firma la care se formase. La 17 ani, insa, nu ai control total asupra vietii tale, iar copilutul meu a trebuit sa spuna “pas” tentantei oferte. Totusi, firma lu’ peste a organizat un eveniment la care copilul a fost cumva in centrul atentiei.

Cineva i-a “strecurat”, la acel eveniment, niste droguri in bautura. Intors acasa, copilul nostru se simte tot mai rau si incepe sa se gandeasca foarte serios la sensul cuvintelor pe care i le-a adresat unul dintre sefi, inainte de a pleca din orasul mare, imediat dupa eveniment: “Tu o sa ai nevoie de mine. Doar suna-ma!”. Normal ca avea nevoie de el, din moment ce fusese drogat si era deja dependent. Au urmat doi ani de chin, in care copilul a ajuns sa se urasca. Nu si-a dorit niciodata nici macar sa incerce sa se drogheze, iar acum devenise ceea ce ura cel mai tare.

Acum, copilutul are un an de cand este “curat” si sper sa ramana asa, pentru ca este un tanar frumos, inteligent si amuzant. Si nu as vrea sa-mi pierd un prieten pe care de-abia acum l-am descoperit.

Rabin versus Fisc

(banc primit pe mail)

Un inspector de la Fisc vine la sinagoga in control, se uita pe registre si concluzioneaza catre rabin:
- Domnule, veniturile dvs sunt mici si impozitul la fel. Cum reusiti sa traiti cu niste incasari asa de mici?
- Noi aici reciclam TOTUL si ne multumim cu putin.
- Chiar totul?
- Tot.
- Si picaturile de la lumanari?
- Da, le strangem si le trimitem la o fabrica de lumanari si din cand in cand ne trimit o lumanare.
- Bineeee. Si firmiturile de pe masa le reciclati? Întreaba agentul in zeflemea…
- Da. Le strangem si le trimitem. Din cand in cand primim o punga de pesmet.
- Buuuun. Da cu pieile de preputz de la circumcizie ce faceti? Si pe ele le reciclati?
- Da. Le strangem, le trimitem la Fisc si din cand in cand ne trimit cate-un Pulica asa ca dvs sa ne controleze!

Directorasul cel viteaz

Daca tot am intrat pe blog, lucru pe care il fac tot mai rar in ultima vreme, sa povestesc o intamplare de care mi-am amintit de curand, dar care s-a petrecut in urma cu mai bine de 20 de ani.

Se facea ca eram cu parintii intr-un alt oras, pentru un tratament care nu se putea face decat acolo. Dupa ce ne-am cazat – cu pile, de fapt cu ceva mita constand in obiecte greu de gasit in vremea aceea, plasata cui trebuia, adica directorului celui mai mare hotel din oras, tatal meu m-a lasat doar cu mama, pentru ca el trebuia sa se intoarca la lucru. Fiindca “actiunea” se petrecea inainte de marea eliberare de sub jugul comunist , in hotel erau cazate destul de putine persoane, majoritatea aflate in oras cu treburi importante, care nu le mai dadeau ragaz sa-si traga sufletul la sfarsitul zilei. Asta inseamna ca eu si mama eram cam singurele persoane cu destul de mult timp liber, daca nu prea mult, intrucat tratamentul meu nu dura mai mult de doua – trei ore.

Ce era de facut? Jucam carti, ne plimbam si ne cam plictiseam. Chiar daca am fi avut televizor in camera de hotel, ne-ar fi fost inutil, pentru ca programul era “subtire”. Dupa cateva zile, tot vazandu-ne cum intram si ieseam din hotel, directorasul cel viteaz a indraznit sa intre in vorba cu mama. Am concluzionat ca omul e “valabil”, pentru ca stia multe povesti si in sfarsit ne scapase de plictiseala cotidiana, prin urmare, ne intalneam zilnic, luam masa impreuna, povesteam toti trei. Sa nu-si imagineze cineva ca s-ar fi indragostit de mama ori mama de el, nici vorba, mama si tata s-au inteles si se inteleg in continuare foarte bine. Doar ca directorasul se plictisea, noi ne plictiseam, prin urmare, am decis sa ne plictisim impreuna. La sfarsit de saptamana, tata a venit si el in orasul cel mare si am iesit cu totii in oras, deci treaba era buna.

Dupa episodul asta, am revenit in orasul cel mare, la hotelul cel mare, tot impreuna cu mama, iar directorasul ne-a primit cu bratele deschise. Am fost impreuna la pescuit, am vizitat o pestera din apropiere, iar la despartire, am facut schimb de adrese si numere de telefon.

Fast-forward vreo 10 ani, cand am regasit adresa omului. A fost ultimul an in care am trimis felicitari de sarbatori tuturor rudelor si cunoscutilor. Pacat, mare pacat ca am pierdut obiceiul asta, pentru ca era unul frumos. Printre destinatarii felicitarilor se numara, cum v-ati fi asteptat, si directorasul cel viteaz. Cum eu si mama eram cele cu care a petrecut mai mult timp, nu am gasit de cuviinta sa semnez si cu numele tatalui meu felicitarea, asa ca urarile erau semnate Gabriela si Doamna-mama-lu’-Gabriela.

La cateva saptamani dupa asta, mama primeste o scrisoare. O coala A4 impaturita in doua. Pe prima pagina era mesajul directorasului:

“Nu stiu cine esti si ce scopuri urmaresti. Sunt insurat acum si nu stiu ce vrei de la mine. Nu ma mai deranja sau o sa-ti para rau”. Ma rog, mesajul era mai lung, dar in esenta, asta continea.

Pe cealalta pagina, cu un alt scris (hehehe, era sa scriu “font”):
“Eu sint nevasta-sa. Fa, curvo, ce vrei tu de la barbatu-mio? Sa ne lasi in pace ca ti-oi face si ti-oi drege etc”.

Nevasta-sa asta nu prea era dusa pe la biserica si nici foarte scolita, am dedus eu din stilul de mahala cu care a gasit de cuviinta sa-si redacteze scrisorica. Ce n-am inteles eu este de ce omul nu a avut coaie sa ii spuna neveste-si ca ne-a cunoscut, dar ca intre el si mama nu s-a intamplat nimic. Oricum, in vremea aia nu era insurat, era singur-singurel si nu vad cu ce ar fi deranjat-o pe “doamna” o poveste de iubire platonica, prietenie sau ce pisici o fi fost, poveste care avusese loc in urma cu un deceniu. In schimb, omul a ales sa faca pe niznaiu’ si sa strice, cu o simpla scrisoare, amintirea unei copile despre o intamplare destul de frumoasa din viata ei.

Ma gandesc ca vitei de “nevasta-sa” i-ar fi fost mult mai usor acum sa ii “taie” omului accesul la lumea reala, eventual hackuindu-i contul de Facebook si facandu-l de rusine.

Un c*cat de toata frumusetea

Cu toate ca biroul meu este situat intr-o cladire eleganta, curata si cu tarife destul de ridicate pentru chiria lunara, adevarata “calitate” a oamenilor care o populeaza se vede – ati ghicit – in toaleta.

Incaperea in care intra o singura persoana este foarte curata in fiecare dimineata, dar pana la sfarsitul zilei, toate mizeriile noastre de peste zi o transforma intr-o buda jegoasa. De fapt, de ce sa ma mai ascund dupa deget: noi suntem cei care nu putem pastra curatenia. Suntem niste cacaciosi jegosi.

Pana acum am vazut multe (si sunt convinsa ca femeia de serviciu a vazut, saraca, si mai multe), dar rahatul care “trona” in buda femeilor de la etajul 6 a fost unul cu adevarat… memorabil! Pe cuvant ca n-am vazut in viata mea rahat mai incapatanat. Nu plutea, era bine lipit de vasul toaletei. La trei secunde dupa ce-am intrat in buda (se-ntampla pe la ora 14, deci toaleta noastra respectabila era deja buda), m-a troznit mirosul. Apoi, impactul vizual a fost maxim. Era enorm si statea bine lipit. Se uita fix in ochii mei si parca-mi spunea: “Eu n-am de gand sa plec nicaieri, tu mai stai?”

Imi pare rau ca n-am avut inspiratia sa-i fac o poza.

Partea frumoasa este ca dupa inca trei “ture” la “buda WC-ului”, Mister era inca acolo. Se tine bine, nemernicul. Dupa cateva flush-uri sanatoase n-a plecat, deci exista toate sansele ca si tanti Nuti, femeia noastra de serviciu, sa-l cunoasca dimineata.

La cat e de persistent, cred ca e foarte posibil ca toate gagicile de pe etaj sa faca cunostinta cu el. Ma gandesc deja sa-l botez. Cred ca o sa-i zic Radu, ca tot am avut eu o despartire urata de Raducu (poate o sa scriu candva de Raducu… baiat bun, cel mai bun pentru mamica lui si prea bun pentru orice femeie care s-ar fi gandit sa i-l fure… shit-ul telenovelistic classic, deci analogia e perfecta).

Ma intreb daca Radu, cel din toaleta de la birou, o fi adormit. E 12.20 si eu ma gandesc la un c*cat. Now that’s funny.

Eu versus eu

Ma plimbam, zilele trecute, prin orasul in care am crescut si am refacut “traseul” pe care veneam in fiecare zi de la scoala. Eram relaxata, multumita de viata mea si foarte zambitoare si mi-am imaginat cum ar fi sa ma intalnesc cu eu, cea de acum 15 ani, pe strada.

Cum ar reactiona Gabriela cea foarte tanara la vederea celei care sunt acum? O femeie implinita, cu un loc de munca la care merg in fiecare zi cu placere, cu o viata care, in ultimul timp, se “scurge” lin, versus o adolescenta trista, macinata de tot felul de griji stupide, complexata pana la Dumnezeu si-napoi, care nu-si poate imagina ca va fi vreodata fericita si “femeie la casa ei”.

Cred ca Gabriela adolescenta ar face ochii mari si ar lua-o la intrebari pe Gabriela matura. Iar Gabriela matura, in stilul ei caracteristic, i-ar spune doar ca viata e frumoasa si merita traita, fara sa-i dea prea multe detalii despre urmatorii 15 ani. Si ar sfatui-o sa-si urmeze intotdeauna impulsurile de moment. Sa faca toate greselile posibile, pentru ca Gabriela de acum este asa tocmai datorita trecutului ei mai mult sau mai putin roz.

Wow

Cum, necum, in urma deliberarii juriului, cele patru texte inscrise de mine in concursul organizat de Vis Urat pe blogul lui au ajuns in marea finala. Asa ca daca le-ati citit si v-au placut, puteti sa le votati, lasand un comentariu cu textul Gabriela - nimic mai mult, doar numele meu – aici.

Castigatorul se va alege dintre cei trei participanti, in urma votului cititorilor. Pentru mine e mare lucru ca am ajuns in finala, nu sper la mai mult. Dar cine stie?

P.S. Pentru o scurta perioada de timp, si doar “de test”, am decis sa accept comentarii la acest post. Sunt curioasa cum merge.

N-au “dansat” decat o vara

Aveam in liceu un amic care nu prea statea bine cu banii. Tipul era extrem de destept si simtit si il ajutam toti cand si cum puteam. In schimb, avea un prieten foarte bun si extrem de bogat. Isi cumpara ala tot ce vroia si, dupa o zi-doua, nu-i mai placea. Tinea mult la tipul asta sarac, pentru ca il ajuta la scoala, ii facea temele, il ajuta la lucrari etc. Erau cam toata ziua impreuna.

La un moment dat, il vad pe amicul sarac cu un telefon mobil. Erau destul de scumpe si rare pe vremea aia, nu-si permitea toata lumea, mai ales amarasteanul, care mergea pe jos acasa, ca nu avea bani de transport in comun. Am crezut ca l-a castigat la vreun concurs, dar stiam ca nu prea juca. Asa ca am incercat sa-l trag de limba, ca sa aflu ce si cum.

- L-am primit cadou de ziua mea, mi-a raspuns.

De la cine oare, ca nici parintii lui nu prea se lafaiau in bani si nici chiar prietenul lui cel bun si bogat nu era chiar atat de darnic. Mai trece o vreme, apare cu incaltari noi. Noi orice fel de incaltari, ci adidasi foarte scumpi (era o mare moda pe vremea aia cu “adidasii originali”). Bineinteles, si pe aia ii primise cadou. Trecea timpul si amarasteanul nostru era din ce in ce mai dotat: minicasetofon SONY cu casti, ceas mecanic, haine scumpe, ochelari de soare Rayban etc.

La un moment dat, dupa un chef, mi-a povestit cum facea. Se prinsese ca prietenul lui cel bogat isi cumpara tot ce-i placea si, in cel mult o saptamana, gasea altceva mai bun, renuntand la ce-si cumparase. Asa ca amarasteanul s-a imprietenit cu niste tigani care aduceau “marfa” din afara. Isi alegea ce-i placea, dupa care-i arata bogatanului, sa vada daca nu-i plac. Ala se infierbanta si cumpara instant. Dupa ce-si lua ala produsele, tipul i le lauda non-stop, pana cand veneau tiganii cu altceva. Omul isi cumpara altceva si, dupa ce se lauda cu tot ce-si luase cu o saptamana inainte, i le facea cadou amarasteanului.

La haine si incaltaminte statea altfel treaba. Il punea sa cumpere haine sau adidasi pe marimea lui, nu pe cea a prietenului. Dupa cum e si normal, pe ala-l strangeau, lui i se potriveau la fix. Repetand reteta mai sus descrisa, avea si haine noi.

Dupa cateva luni insa, a facut greseala de a mai povesti cuiva, tot la un chef, si a aflat si prietenul lui. De atunci n-au mai vorbit si nici nu s-au mai salutat. Acum, tipul cica trage cu spatele pe un santier din Italia, iar prietenul lui are o firma de constructii in Romania. Daca nu se lacomea, acum era sef peste altii care trageau cu spatele, dar i-au convenit mai mult niste “adidasi” si niste electronice…

Ultimul articol pentru concursul lui Vis Urat.

Aventuri cu telefonia fixa

Toata viata am avut “norocul” sa nimeresc numere de telefon apropiate de unele extrem de des apelate. De exemplu, in prima faza am avut numarul de telefon cu o cifra diferenta de numarul de “Informatii Gara”. Din cauza “atingerii firelor” de la Posta (pe vremea aia, PTTR – Posta Telegraf Telefon Radio – le ingloba pe toate, deci si telefonia), suna la noi telefonul aproape ca in gara…

“Nu va suparati, trenul de Constanta are intarziere?”, “Nu va suparati, la ce ora pleaca acceleratul de Cluj?”, “Cat costa biletul la personalul de…”. Taica-miu ajunsese la un moment dat sa se sature. Problema nu era ca se gresea numarul des, ci ca se gresea la niste ore imposibile. Te trezea telefonul noaptea la 1 sau dimineata la 4 si nu era chiar placut sa raspunzi si sa afli ca nu stiu cine vroia sa stie cand pleaca nu mai stiu ce personal cu care facea el naveta. Asa ca, intr-o buna zi a inceput sa faca mistouri:

- La ce ora pleaca trenul X?
- Pai a plecat deja, acum zece minute. Abia maine mai aveti unul.

- Acceleratul de Constanta la ce ora pleaca?
- S-a anulat pana saptamana viitoare, e stricata linia.

- Trenul de Coboratii din Deal mai pleaca la cinci jumatate?
- Nu, are intarziere, pleaca la 7!

Si tot asa…
Dupa ce ne-am schimbat numarul de telefon, pentru ca, chiar si cu glumele astea, nu mai suportam, ne-am trezit cu alt numar, care, ca si primul, diferea doar cu o cifra de numarul unui director de fabrica din oras. Ne trezeam cu telefoane de la oameni care cereau amanari la rapoarte, care vroiau concedii, care vroiau zile libere, care vroiau audiente etc.

Intr-o zi, suna unul care, in concediu la mare fiind, vroia sa-l roage pe director sa-i dea voie sa mai intarzie vreo doua zile. Raspunde tata nervos si incepe sa discute cu el.

- Bai, nu-ti pot da doua zile in plus la concediu, ca pica nasol, iti dau inca o saptamana, ca sa dea bine in acte. E bine, da?
- E foarte bine, tovarasu’ director, va multumesc mult!
- Bun, bun, da’ vezi… vii si tu cu ceva de acolo, da? Vezi ca-i o cherhana calumea langa Navodari, vii si tu cu ceva peste. Si niste tigari, ti le platesc. Niste Kent, niste BT… La Murfatlar sa nu intri, ca stiu ca esti in concediu si nu vreau sa-ti cheltui prea multi bani pe vin din ala premiat. Ia si simte-te bine. Te astept pe la mine saptamana viitoare.

Nu stiu ce s-a mai intamplat cu bietul angajat, dar nu cred ca a avut probleme prea mari, ca doar urma sa vina cu multe sacose pline la director… Dupa cativa ani, ne-am mutat si am schimbat si numarul de telefon cu unul pe care nu l-a mai gresit nimeni. Cu telefonul mobil e alta poveste, pentru un alt articol.

Pentru concursul de articole al lui Vis Urat.

Hands-free, brains-free

Cand au aparut hands-free-urile, toti taranii de oras aveau. Umblau cu ele in urechi pe strada, cu firele atarnand pe langa ei, sau chiar cu telefoanele in mana si cu casca in ureche, incurcandu-se in fire. Dar cine mai era ca ei? Avea omul hands-free, avea si telefon mobil, era super tare.
Am avut si eu ocazia sa dau peste un asemenea cocalar, intr-un mijloc de transport in comun. Statea cu hands-free-ul in ureche, cu microfonul prins de guler si cu firul in buzunar, se tinea de bara si se uita pe geam. La un moment dat, ii suna telefonul. La cat de scurt a sunat, cred ca a fost doar un amarat de bip – erau la mare moda pe-atunci, ca si apelurile de trei secunde din reteaua Connex, mana cereasca a studentimii. Dupa ce se opreste din sunat, apasa omul pe butonul de la hands-free si incepe sa vorbeasca. Vorbea tare, despre bani, despre chefuri, despre haine de firma, sa auda toata lumea cat de ciumeg e el.
La un moment dat, trece un tip pe langa el, pentru ca vroia sa coboare, ii agata firul de la handsfree si i-l scoate din buzunar. Nu era conectat la telefon, ci doar il tinea in buzunar, sa se dea mare. Idiotul nu a bagat de seama, asa ca vorbea in continuare. Lumea din jur chicotea, dar el nu avea nici o treaba. Dupa un minut, s-a ridicat o tipa de pe scaun si, zambind, s-a dus la el si l-a facut atent. Se intoarce taranul de oras, se uita la ea si ii spune interlocutorului imaginar, la microfon: “Stai o secunda in telefon sa vorbesc cu cineva? (pauza) Da? (pauza) OK, o secunda dureaza”. Se intoarce spre tipa si o intreaba ce doreste.
Tipa, zambind in continuare, ii spune relaxata:

“Vezi ca ti-a iesit de vreo doua minute din buzunar firul de la hands-free… Nu mai urla atat de tare, ca oricum nu te aude!”, dupa care se intoarce linistita la locul ei. Taranul de oras s-a uitat, s-a inrosit tot si a coborat la prima statie, in rasul calatorilor.

Si asta este tot pentru concursul de articole al lui Vis Urat.